România, jucată la ruleta rusească. Cum am fost înșelați și de sovietici, şi de occidentali la Conferința de Pace de la Paris - video

04 Mai 2019

Grupul diplomaților români, participant la Conferința de Pace de la Paris din 1946, condus de ministrul de Externe Gheorghe Tătărăscu, avea o misiune esențială pentru destinul națiunii - stabilirea granițelor țării, după Cel De Al Doilea Război Mondial.  

  • România, jucată la ruleta rusească. Cum am fost înșelați și de sovietici, şi de occidentali la Conferința de Pace de la Paris - video
    Gheorghe Tătărescu rosteşte argumentaţia României la negocierile de pace. În spatele său, Dimitrie Dimăncescu - Paris, 1946

După Primul Război Mondial, frontierele României fuseseră stabilite la Conferința de Pace de la Paris din 1919. Miniștrii de externe ai Uniunii Sovietice, Statelor Unite, Marii Britanii și Franței confirmaseră granițele României, la 7 mai 1946, iar trasarea acestora fusese contestată de Ungaria, iar problema a fost dezbătută în cadrul unei comisii special constituite.

Delegaţia română a prezentat o serie de documente şi hărţi care să susţină argumentaţia - o serie de memorandumuri pe teme ca: ”Frontiera româno-ungară”, ”Tratamentul minorităților” și ”Chestiunea evreiască”. Din delegaţie României făceau parte membri ai guvernului: Gheorghe Tătărescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Lucreţiu Pătrăşcanu, Gheorghe Maurer, Richard Franasovici etc. Deja se simțeau fiorii comunismului înfiripându-se, conducător al delegaţiei fiind Dej.

Secretarul delegației române era Dimitrie D. Dimăncescu - erou de război, fondator - împreună cu fratele său Ioan - al Cercetăşiei din România, decorat de trei regi şi ulterior apropiat al lui Winston Churchill.

Dimitrie Dimăncescu a relatat în memoriile sale încleştarea de interese din timpul negocierilor de la Paris. Amănuntele de culise sunt cuprinse în cartea „Călător fără hartă“, apărută în limba română la finele lui 2017.

”Membrii delegaţiei erau un grup mixt, jumătate nefiind comuniști, iar cealaltă jumătate comuniști din structurile de bază, aflați în plină manevră de preluare a guvernului cu sprijinul sovieticilor“, descrie Dimăncescu, care avea să ia drumul exilului în 1947, părăsind ţara cu o săptămână înainte de abdicarea Regelui Mihai.

În faţa comisiei, cel care a rostit pledoaria României a fost Gheorghe Tătărescu, despre care Dimăncescu spune că a fost "emfatic“. "Discursul lui Gheorghe Tătărescu a fost bazat pe fapte, emfatic, și a reușit să convingă Comisia să respingă cerințele Ungariei. Tătărescu trebuia să pledeze în favoarea frontierelor României de dinainte de război, care includeau Basarabia, Dobrogea și toată Transilvania. Nu s-a reușit în privința primelor două din cauza opoziției sovieticilor. În schimb au putut fi respinse cu succes pretențiile teritoriale ale Ungariei asupra României“, notează Dimăncescu în memoriile sale.

”Modul în care s-au trasat granițele noastre a fost o tragedie. S-a folosit o hartă de proastă calitate, fără detalii, pentru a delimita granița. Granița dintre România și Rusia era indicată cu o linie groasă și colorată. Linia era atât de groasă, încât era imposibil să înțelegi de ce parte a frontierei se aflau anumite orașe și unele insule de pe Dunăre. Deoarece granița era așa de prost trasată, rușii și-au însușit toate orașele pe care le-au dorit“, relatează secretarul delegaţiei române.

El spune că Tratatul fusese schițat înainte de Conferință, iar Rusia ceruse României toată flota, militară şi comercială.

”Singurul care s-a opus a fost Tătărescu. La un moment dat a ținut un discurs excepțional, pe care eu l-am tradus în franceză și în engleză, dar pe care nu am avut voie să-l distribui și nici să trimit transcrierea sa în România. Singurele copii ale discursului care au ajuns în țară au fost cele duse personal de Tătărescu“, dezvăluie Dimitrie Dimăncescu.

Spionajul, ingredientul din fiecare negociere
Pentru a fi avizați de intenţiile sovieticilor, care asiguraseră românii că vor fi trataţi ca aliaţi, Dimăncescu a recurs la o strategie. După ce a făcut, ca în cercetăşie, un tur de recunoaştere a Palatului de Luxembourg, el a descoperit că intrările dinspre Parcul Luxembourg nu erau păzite la fel de bine ca și celelalte.

La finele zilei, când se terminau lucrările, românul se strecura pe o uşă ferită şi strângea hârtiile lăsate pe birourile delegaţiilor. Printre ele erau şi notiţe făcute la derularea negocierilor.

”Din nefericire, termenii Tratatului de pace fuseseră redactați de ruși înainte de Conferință, iar versiunea lor a fost aprobată fără modificări. Delegatul rus cu care Richard Franasovici (prietenul lui Tătărescu - N.R.) se afla în relații bune îl mințise deliberat când îl asigurase că rușii nu se vor atinge de granițele noastre și că ne vor lăsa flota maritimă“, scrie Dimăncescu. 

Când au înţeles că ruşii n-au avut niciodată de gând să trateze România ca pe un aliat, era prea târziu. 

”La încheierea Conferinței de la Paris au rămas câteva chestiuni nerezolvate, care urmau să fie discutate la Lake Success din New York. Richard Franasovici mă trimitea mereu după informații, așa că mă aflam într-o permanentă alergătură, mai ales când Cei Patru Mari se întâlneau la Hotelul Waldorf Astoria din Manhattan.

La sugestia unei secretare a delegației franceze, puteam să mă strecor în hotel printr-o ușă de serviciu și apoi să mă ascund în lift printre tăvile cu mâncare. Fiecare delegație avea câte un etaj, iar eu mergeam din ușă în ușă, încercând să aflu câte ceva pentru Franasovici, dar nu puteam să intru în camere pentru că erau gardieni care verificau orice persoană la intrare“, povesteşte Dimăncescu.

Românul a primit un ajutor nesperat din partea reprezentantei Franței, aceasta promițându-i că îi va oferi documentele elaborate în acele şedinţe desfăşurate cu uşile închise. Totul trebuia să se facă în cel mai mare secret.

”Într-o seară am venit la liftul de serviciu și ea mi-a dat un plic mare conținând documente secrete adunate de delegația franceză. Cu acest pachet prețios am coborât până în subsol și de acolo m-am dus într-un loc unde se făceau fotocopii. Aranjasem dinainte cu tânărul patron al fotocopiatorului să mă aștepte.

Am stat cu el până la patru dimineața, după care am fugit într-un suflet la Waldorf Astoria, unde minunata secretară aștepta originalele. A răsuflat ușurată când i-am înmânat pachetul pe care mi-l încredințase. I-am dus copiile lui Franasovici; nu dormise nici el toată noaptea, neștiind dacă am fost prins sau nu“, spune Dimăncescu.

Dacă s-ar fi aflat de faptul că românii erau în posesia acelor documente, scandalul diplomatic ar fi fost uriaş, cu consecinţe incalculabile pentru vieţile celor implicaţi în complot.

Când a avut documentele în mână, Franasovici a avut un şoc. Nu se aştepta să fie înșelat de delegații aliaților, care-l asigurau că vor ajuta România. Documentele dovedeau însă cu totul altceva - ”Am văzut în acele fotocopii că nu se spunea niciun cuvânt bun pentru România“, dezvăluie Dimitrie Dimăncescu.

Franasovici a insistat ca toate copiile să-i fie trimise lui Tătărescu la București, fără a mai fi păstrat niciun duplicat. Diplomatul care riscase totul pentru ele îşi mărturisea îndoiala că documentele chiar au ajuns la Tătărescu.

La câţiva ani după aceste evenimente, Dimitrie Dimăncescu avea să ajungă în cercul aflat în apropierea lui Winston Churchill, retras temporar din viaţa publică. Se întâmpla în 1951, chiar în anul în care Churchill urma să fie rechemat ca premier al Marii Britanii.

La 19 ianuarie 1951, familia Churchill, care petrecuse o lună în Maroc, la hotel Mamounia din Marrakech, a dat un dineu restrâns de rămas-bun. Printre invitaţi, familia de români Dimăncescu. Alexandrei Dimăncescu îi fusese rezervat scaunul din dreapta lui Churchill, ceea ce însemna că avea să fie partenera sa de discuţie. Fusese pusă în gardă că Bătrânul este cam morocănos şi nu are chef de conversaţie, mai ales că era ultima lui cină franceză din Maroc, iar el avea de gând să o savureze. 

Când Winston Churchill a intrat în salon, a salutat pe rând invitaţii, iar soţilor Dimăncescu li s-a adresat direct, simţindu-se dator cu o explicaţie. ”Sunt aşa bucuros c-aţi putut veni. Am încercat din răsputeri să vă salvez ţara de comunism. Îmi pare rău că n-am putut face mai mult pentru România, dar am salvat Grecia cu un preţ groaznic. 33.000 oameni au trebuit să fie ucişi“, a spus Churchill.

”Trebuie să o fi compus în mintea lui înainte de a coborî la cină, era clar că nu era o remarcă improvizată. Am făcut un efort disperat să spun ceva. Nu era o ocazie în care să-mi expun durerea din suflet. «A fost o mare tragedie pentru români că aţi eşuat în eforturile dumneavoastră, sir», i-am spus. «Ştiu», a răspuns el, trecând mai departe la ceilalţi musafiri“, a povestit Dimitrie Dimăncescu.

Un alt mare pas pentru România la negocierile de la Conferința de Pace de la Paris a fost să să demonstreze că a intrat în război de partea Aliaţilor de la momentul 23 August 1944, când întorsese armele la ordinul Regelui Mihai împotriva Germaniei hitleriste. Şi aici au fost emoţii, deoarece unii susţineau că recunoaşterea participării României este stabilită abia de Armistiţiul de la Moscova, semnat la 12 septembrie 1944.

”Delegația română a susținut cu succes faptul că nu mai puțin de 15 divizii, maximum 18, totalizând 385.000 de oameni, plus un corp de aviație au luptat împotriva Germaniei și aliaților săi ungaro-hortiști în acest interval. De pe 23 august 1944 până în 10 mai 1945, timp de 260 de zile, 12 divizii au avansat 1.000 km în teritoriul inamic. Astfel s-a hotărât acceptarea primei date, ceea ce a conferit României o poziție superioară de negociere, vitală în formularea revendicărilor ei postbelice“, notează Dimitrie Dimăncescu.

Marea consolare a României a fost păstrarea Transilvaniei, menţinerea frontierei dintre România și Ungaria a fost socotită o mare victorie a Conferinţei de Pace de la Paris din 1946. Inițial, Ungaria revendicase 22.000 kilometri pătraţi din suprafaţa Transilvaniei, ceea ce însemna 22% din totalul estimata la 103.000 kmp. În fața opoziției, cerințele au fost reduse la 4.000 kmp.

”Am aflat mai târziu de la Viaceslav Molotov, șeful delegației sovietice (ministru de Externe - n. red), că Stalin era furios pe unguri deoarece încercaseră prin bătălii sângeroase să oprească înaintarea rușilor spre Budapesta. Ungurii solicitau anumite modificări de frontieră cu România, mai ales în jurul orașelor Oradea și Arad.

Eu am pregătit o hartă a Transilvaniei pe care erau clar marcate zonele revendicate de unguri, ceea ce evidenția cum pierderea acestor teritorii ar fi însemnat moartea economică a acelor orașe. Tătărescu și-a ilustrat discursul cu această hartă. El a amintit publicului că România a încheiat războiul în calitate de aliat al Marilor Puteri și că pierderile sale omenești și materiale în luptele purtate de partea Aliaților au fost enorme. În plus, a subliniat că Ungaria luptase până la sfârșit alături de naziști“, notează Dimitrie D. Dimăncescu.

Dimăncescu mai mărturiseşte că delegaţia de la Paris a fost finanţată de un mic tezaur găsit de Tătărescu la Legația din Berna, unde mai multe milioane de franci elvețieni fuseseră strânși de diverși șefi de misiune.

Delegaţiei române îi fuseseră rezervate de guvernul francez camere la Hotelul Continental din Paris. La etajul al doilea erau trei apartamente regale, iar într-unul dintre ele, cu vedere spre Tuileries, stătea șeful delegației române, comunistul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Tătărescu a fost singurul care a ales să stea la sediul Ambasadei României, ”frumoasă ca un palat“, de pe Rue Dominique.

”Eu mă ocupam de chestiunile administrative şi a trebuit să circul între Hotelul Continental, Ambasada României din Rue Dominique și Palais du Luxembourg, unde avea loc Conferința. Guvernul francez a pus patru mașini la dispoziția delegației române, dar nimeni din delegația noastră nu a vrut să meargă cu ele. Erau mașini Citroën, aparținând armatei franceze, vopsite în maro deschis. Deoarece Tătărescu folosea mașina legației, posibil un Cadillac, un Lincoln sau un Hispano-Suiza, ceilalți doreau și ei mașini similare. Se puteau închiria astfel de mașini, dar nu exista suficient spațiu de parcare în jurul hotelului“, spune Dimăncescu.

Şi cazarea a stârnit mari dispute printre delegaţi şi mai ales printre însoţitori. Aceştia nu primiseră camere la fel de luxoase ca ale delegaţilor şi au fost nemulţumiţi de ”lipsa de respect“ a organizatorilor. ”Majoritatea însoţitorilor nu erau de fapt ziariști, ci prieteni ai delegaților, care au preluat plângerile lor și au făcut din asta o mare tevatură. În cele din urmă, hotelul a acceptat să-i mute pe unii dintre clienții permanenți pentru a-i putea caza pe ei“, spune secretarul.


Apoi s-a ivit problema palmierului! Toți delegații care stăteau în câte un mic apartament (dormitor și salon) aveau în salon un palmier artificial. Unul dintre delegați s-a simțit ofensat că nu avea un astfel de palmier. ”De câte ori mă vedea îmi amintea de plantă, iar eu am făcut greșeala să-i promit că se va rezolva. Am încercat la florării, dar fără succes, și până la urmă am găsit un director de la pompe funebre care mi-a închiriat patru palmieri artificiali, care erau de fapt mai frumoși decât cei ai celorlalți delegați“, afirmă Dimăncescu.

Pentru aceste minusuri, un delegat a insistat ca lui Dimitrie Dimăncescu să nu i se permită să semneze documentele în calitatea mea de secretar al delegației.

”Recomandarea lui a fost acceptată și, prin urmare, niciunul din documentele care ar fi trebuit semnate de mine nu poartă numele meu. Era un funcționar de la Ministerul Afacerilor Străine, numit trezorier al delegației. Se deplasa frecvent în Elveția pentru a lua bani, aflați acum sub controlul lui Tătărescu, pe care îi schimba apoi pe piața neagră. Nu era verificat de nimeni și nu se cunoșteau profiturile pe care le obținea. Știu că la sfârșitul Conferinței și-a dat demisia și a emigrat în Statele Unite, unde și-a cumpărat o fermă mare, care în cele din urmă a nu a mers și în final a rămas falit“, mai scrie Dimăncescu.

Acesta mai consemnează un detaliu. Delegații și ziariștii îl vizitau zilnic pe Tătărescu ca să-i ceară bani pentru ce aveau nevoie.

”Am găsit printre hârtiile mele o listă cu sumele aprobate pentru o zi și mă mir chiar și acum de câtă risipă se făcea. Toate aceste detalii ar fi fost lipsite de importanță dacă România ar fi obținut un tratat mai bun“, observă amar Dimitrie D. Dimăncescu în memoriile sale intitulate ”Călător fără hartă“. 

SHARE