Ion Dichiseanu, despre drumul sau spre actorie: ‘Am ajuns în la­gărul nazist din Salz­burg”

22 Feb 2019

Ion Dichiseanu a avut o copilarie in care a fost si fericit, dar a si suferit mult, familia sa fiind deportata in lagar. In ciuda evidentului sau talent pentru actorie, el s-a orientat initial spre Politehnica, o intalnire providentiala cu nepoata celebrului Vraca i-a schimbat destinul. Interviul a fost oferit de maestrul Dichiseanu pentru revista Formula As, in urma cu ceva vreme.

  • Ion Dichiseanu, despre drumul sau spre actorie: ‘Am ajuns în la­gărul nazist din Salz­burg”

“Cu actoria povestea e ceva mai lungă. Eu m-am născut în Adjud, printre pavilioanele CFR-ului. Tata era din Călăraşi, mama din Feteşti, dar, datorită pro­fe­siei tatei, care lucra la Serviciul de Mişcare, ca impie­gat, amândoi şi-au schimbat do­miciliul. Am avut o fa­milie mare: eram nouă copii în casă (eu fiind pe­nultimul), plus "mărun­ţişul" - că tata, în calitate de CFR-ist, prin fiecare gară pe unde a fost detaşat, a mai făcut câte-un copil. (râ­de)

Dar eu mă voi referi numai la cei legitimi, care mi-au fost tovarăşi de joacă printre liniile de cale ferată. Ţin minte că, pe vremea aceea, era o mare ispită printre copii: cine aduna trei mii de bi­lete de tren le preda Statului şi primea o bicicletă. Îţi dai seama cu ce frenezie alergam cât era ziua de lungă ca să adunăm biletele abandonate de călători! Eu iz­bu­tisem să adun o mie, dar a venit războiul şi visul cu bicicleta mi s-a năruit”, si-a inceput Ion Dichiseanu povestea, pentru Formula As.

“Până atunci, am avut însă parte de o copilărie minunată: aveam o casă frumoasă, cu o curte mare, aveam o gospodărie îndestulată, mare par­te din hrană o cumpăram de la oltenii care veneau cu cobiliţele la poartă (de la ei luam fructe şi legume, în vreme ce laptele, brânza şi smântâna ni le aduceau Lu­creţia şi Ortansa, două ţărănci care locuiau în apro­pierea Adjudului - parcă le văd şi acum în faţa ochi­lor)...

Ei, şi în curtea asta a casei, aveam şi un cuptor de pâine mărişor, care funcţiona pe bază de lemne şi un­de mamei îi plăcea să coacă pâine proaspătă, iar no­uă, copiilor, să ne închipuim... actori! Venise Radu Be­li­gan în turneu prin Adjud şi-l văzusem jucând în sala de festivităţi a depoului, într-un spectacol care ne în­flăcărase imaginaţia!

Aşa că, din dorinţa de a imita splen­­doarea aceea de reprezentatie, suiam pe cup­tor, întindeam un cearşaf pe o sârmă, pe post de cor­tină, şi jucam... nu mai ţin minte exact ce anume, dar e clar că personajele noas­tre erau nişte borţoşi, căci ne îndesam fiecare câte o pernă pe sub haine. După care ne invitam părinţii, fraţii mai mari, vecinii şi pe cine se mai nimerea pe-acolo, să asiste la spec­tacolul nostru. Bineînţeles că noi, "actorii", eram mândri nevoie ma­re de isprava noastră! Dar pri­ma experienţă pe o scenă ade­vărată am avut-o la 8 ani”, a continuat actorul.

“Era Ziua Eroilor şi, în ora­şul nostru, s-a orga­nizat un fel de serbare, iar eu am re­citat poezia "Sol­dat Necunoscut". Pe care o mai ştiu şi acum! Am spus-o copilăreşte, desi­gur, dar oamenii m-au apla­­udat şi asta m-a făcut să-mi crească aripi.

Apoi a venit războiul, am fost deportaţi, am ajuns în la­gărul nazist din Salz­burg... Am trecut prin nişte clipe groaznice, nici nu vreau să-mi mai amintesc! Din feri­cire, ne-au eliberat americanii şi am revenit în Ro­mânia. Fraţii şi surorile mai mari s-au că­să­torit şi s-au răspândit prin ţară, la scurt timp părinţii au murit, iar eu am ajuns la Galaţi, unde am stat doi ani la Şcoala de Ucenici.

Apoi am plecat la Bucureşti, la sora mea cea mare, care era măritată şi care mi-a devenit, practic, mamă. Aici am con­tinuat şcoala la Uzinele 23 August, tot ca ucenic. Dar numai un an. Pentru că, după un an, am avut o re­velaţie. Am realizat că o apucasem pe un drum gre­şit, că eu urma să ies de-acolo un muncitor, în vreme ce părinţii mei - sărăcuţii! - visaseră să mă vadă in­giner.

Şi gândul ăsta a început să mă ob­sedeze. Aşa că, după ce am dat diferenţele de ri­goare, m-am mutat la Şcoala de Tehnică Me­talurgică de pe Dudeşti. Acolo am mai stat doi ani, în care am învăţat pe brânci. Nu ştiam ce era distracţia, nu ieşeam în oraş, nu mer­geam ni­că­ieri... Mai ales că eram şi sărăcuţ, stă­team prost cu banii.

După care iar am mai dat nişte diferenţe şi m-am trans­ferat la Liceul Di­mi­trie Can­temir, unde am şi dat bacalaureatul. Şi aşa, fi­nal­mente, am ajuns să-mi în­cerc norocul la Poli­teh­nică. Şi am intrat! Ce fericire pe capul meu! În sfârşit, mă vedeam aproape împlinind visul părinţilor. La sfâr­şitul anului I însă, profesorul de chimie organică, aca­demi­cianul Neniţescu, m-a trântit. Acum, drept e că eu şi chi­mia organică nu ne prea aveam bine...

De amă­ră­ciune, în vara respectivă, am tot ieşit cu un grup de prieteni, cu care împărţeam un mare drag de cântece. Ne adunam într-un părculeţ de pe Calea Victoriei (ca­re, între timp, a dispărut) şi cântam până în miez de noap­te. Sau ne strângeam la o te­rasă mică, tot de pe Calea Victoriei, şi puneam fie­care câte un leu, ca să co­mandăm o singură friptură cu muuuuulţi cartofi prăjiţi. După care trăgeam la sorţi cine urma să mă­nânce friptura şi cine urma să se "ghif­tuiască" numai cu cartofi. (râde)

Ei, într-o astfel de seară, o prietenă din grup, Cristina, care era balerină, dar şi nepoata lui George Vraca, îmi spune: "Dichi, tot timpul te văd la subsuoară cu Shakespeare, cu Dos­toievski, cu Emi­nescu... Ce-ar fi să dai tu la Teatru? Uite, vorbesc eu cu nea Gicu (deci cu Vraca) să te pri­mească la el în­tr-o zi. Să vedem ce părere are".

Mie mi-era cam frică, eram şi teribil de timid, dar peste două zile, m-am dus la Vraca acasă. M-a primit la birou, unde îşi bea ca­feaua. "Intră, dragul meu", mi-a spus cu vocea aia a lui, care pe de-o parte te mângâia şi, pe de altă parte, te înfiora. "Ia spune, dragul meu. Ce-ai învăţat tu? Zi-mi ceva!" Eu venisem pregătit cu monologul final din Othello şi, topit cum eram de emoţie, m-am pus pe turuit.

Vraca s-a oprit din degus­tarea cafelei şi, la final, mi-a spus: "Şi zici că tu eşti student la Politehnică? E, nu-i nimic! Fac eu acum o scri­soare şi i-o duci lui Antoniu, rectorul de la Teatru. Să te primească în exa­men fără acte. Pe urmă, dacă intri, îţi aduci şi hârtiile. Da' eu cred că intri..." Şi aşa am făcut. Antoniu m-a primit fără acte, am dat exame­nul şi-am intrat al doilea pe listă.

Fuseserăm 300 de candidaţi, pe 12 locuri. Când m-am văzut intrat, am simţit că plutesc în al no­uălea cer. Atunci am con­şti­entizat că mi-am găsit dru­mul în viaţă! Adevăratul drum! M-am dus acasă, la sora mea, şi m-am mărtu­risit. Biata de ea a rămas ca trăsnită, dar apoi, probabil văzându-mă aşa de beat de fericire, n-a mai zis nimic şi de-atunci a devenit cea mai mare susţinătoare a mea, a povestit Ion Dichiseanu.

SHARE