Ion Rațiu, amintiri: Au ucis câinele, dar au păstrat lanţul - Iliescu, Ceauşescu numărul 2

02 Mar 2019 | scris de Ioana Tomozei

Ion Rațiu, figură importantă a exilului românesc din perioada regimului comunist, a reprezentat, poate, una din șansele pe care România le-a avut pentru a păși pe un alt drum. Elegant, atât în stilul vestimentar, dar și în exprimare, Rațiu putea fi începutul unui nou mod de a privi lucrurile, dar și sfârșitul, pentru că nu era de ajuns un singur om, iar românii nu prea vor să se schimbe...

  • Ion Rațiu, amintiri: Au ucis câinele, dar au păstrat lanţul - Iliescu, Ceauşescu numărul 2

Rațiu a revenit în țară în primele zile din 1990 și a dorit să schimbe România, candidând la alegerile prezidențiale din acel an.

”Ion Raţiu era hotărât să se reîntoarcă în România de îndată ce acest lucru s-ar fi putut face în siguranţă. Totuşi, tatăl meu trebuia să se pregătească pentru această revenire. Vorbea des cu regele Mihai, cu legăturile sale politice din guvernele de la Londra, Bonn, Paris şi Washington pentru a asigura sprijinul internaţional pentru o instaurare autentică a democraţiei în România.

Devenea deja evident pentru el că tot comuniştii preluau puterea. Vorbea despre Ion Iliescu ca despre Nicolae Ceauşescu numărul 2, spunând mereu că ”au ucis câinele şi au păstrat lanţul“, își amintește despre acele momente fiul său, Nicolae Rațiu, într-un interviu acordat cotidianului Adevărul.

Poate cel mai elocvent mod în care poate fi descris Ion Rațiu  îl reprezintă chiar vorbele sale, când, într-o confruntare televizată cu ceilalți doi candidați la prezidențiale, Ion Iliescu și Radu Câmpeanu, Rațiu a răspuns pe postul naţional de televiziune, unei întrebări, oferind, poate, cea mai clară definiție a democrației. 

”Voi lupta ca să caut să aduc elementul esenţial al democraţiei care nu este jocul numelor, cifrelor, cine are majoritate, cine are mai multe voturi. Asta nu e democraţie. Democraţia însemnează o înţelegere că omul este în centrul societăţii şi totul se învârte în jurul lui. Democraţia însemnează că-l asculţi pe om şi pe urmă îi respingi punctul de vedere.

Chintesenţa democraţiei se poate exprima într-o singură frază: voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine! Dacă eşti în stare să faci treaba asta atunci însemnează că am început să învăţăm ce e democraţia”, spunea atunci Ion Rațiu. 

Și totuși, românii nu l-au înțeles, nici n-au dorit s-o facă... Iată o relatare din jurnalul lui Ion Rațiu despre momentele în care şi-a văzut casa vandalizată de mineri, despre cum a fost luat prizonier şi cum a scăpat ca prin minune.  
 
Iată ce nota Rațiu la data de 15 iunie, cu ocazia unei noi sosiri a minerilor la București. De altfel, se poate spune că minerii, prin capacitatea lor de a se mobiliza și de a acționa în grup, au controlat în mare parte în anii '90 viața politică din România. 

”Am ajuns la Opran la (Câmpulung Muscel) acasă pe la 3 p.m. La telefon, nevasta ambasadorului Atkinson (UK Ambassador) îmi confirmă că Elisabeth (Raţiu) tocmai plecase spre aeroport. «La vreo 10 minute după plecarea voastră, au sosit minerii. Au intrat, peste gard, în grădină. Au stat mult acolo», mi-a spus Veronica (Atkinson).

Vorbesc apoi la telefon cu Petre Roman. Tipografia nu a fost distrusă îi spun. «Am trimis pază pentru casă. Doar suntem vecini», mi-a zis primul ministru. Mă întorc atunci, acum, şi ne vedem, mâine, în Parlament, a fost reacţia mea. Conversaţie foarte plăcută, foarte civilizată.

Când l-am asigurat că niciodată nu i-am susţinut, că nu le-am dat nici un leu manifestanţilor din Piaţa Universităţii, reacţia lui Roman a fost pozitivă: «Mă bucur că-mi declaraţi acest lucru. Băiatul (Nicolae) dumneavoastră a declarat că aţi fost ridicat de la domiciliu şi dus la o destinaţie necunoscută şi că tipografia a fost distrusă. N-am fost deloc în legătură cu el»

Nefiind în stare să mă găsească, căci numai el poate să ne telefoneze, noi nu, e clar că din îngrijorare a spus ce a spus. Dar din bună credinţă. De asta sunt sigur, a fost reacţia mea. I-am promis că voi ţine seama de asigurările ce-mi dă, în ce voi spune presei la prima ocazie“.
 
Apoi, nota Ion Raţiu, a fost sunat de Mihai Leu, care i-a spus că minerii „au distrus totul“. Cu toţii s-au întrebat ce este de făcut. „Înclinau să stăm acolo, la Câmpulung, cel puţin peste noapte. M-am gândit să merg direct la Cluj, căci între timp se anunţase că Parlamentul se întruneşte abia luni dimineaţă şi eu trebuia să fiu la Cluj, pentru sfinţirea episcopului greco-catolic Henţiu, duminică dimineaţă.

S-a sugerat, de asemenea, să mergem la Timişoara. Acolo vom fi în siguranţă. De acolo putem trece, clandestin, frontiera, la nevoie. Am respins ultima sugestie. Dacă noi, românii, liderii, nu îndrăznim, cum s-o facă poporul? Trebuie să luptăm pentru democraţie. Cu orice risc. Am decis, deci. Ne întoarcem acum, le-am zis“.

Avea să regrete decizia la scurt timp. Noaptea, târziu, când au ajuns acasă, în faţa casei se aflau „doi indivizi, cu pistol la brâu. N-au vrut să intre în casă, deşi i-am invitat insistent. Jalnic. Vandalism pur. Tot discutam dacă să dorm sau nu în casă şi vine Rodean (Managerul Tipografiei).

Ne-au înconjurat din toate părţile (minerii). Au început să escaladeze gardul spre grădină. Ne-am refugiat pe acoperişul bucătăriei ca să ieşim prin spate. Intraseră. Strigăte. Dragoş Şerban (secretarul lui Ion Raţiu) cu o rangă de fier în mână, s-a repezit spre vreo cinci mineri, tăind aerul. Aşa s-au retras. Dragoş a tras zăvorul spre curtea casei. Bătălie mare, strigăte. Rodean sare, Sandu Pobereznic (asistentul lui Ion Raţiu) sare.

Eu rămân pe acoperiş. Îi prind pe toţi. Pe Mihai Leu (angajat al lui Ion Raţiu) l-au prins în casă, căci el nu a îndrăznit să iasă pe fereastra de la etaj, ca să ajungă pe acoperişul unde ne refugiasem. Rămas singur, m-am întins în umbra casei. Poate nu mă găsesc, mi-am zis.

Dar asta nu se poate, tot eu mi-am dat răspunsul. Pentru mine au venit, nu pentru ai mei. Nu voia mea, ci voia Ta să fie, Doamne, mi-am repetat nemuritoarea frază de acceptare a puterii divine, a sorţii. Bineînţeles, m-au găsit. «Criminalule»... etc...“, mi s-au adresat, strigând. Aveau tot felul de ”arme“: sârmă împletită, cabluri, ciomege. Nu sunt criminal. Uitaţi-vă la mine. Arăt eu a criminal?

«Nu-l lovi», a spus unul dintre ei, când un altul era să mă plesnească. Eram calm. Dacă mi-a venit ceasul, aşa să fie. M-au ajutat să cobor“, retrăia el clipele groaznice.
 
«Încet, încet». «Da, sunt cam bătrân», le-am zis. «Ia mai las-o», a vociferat unul dintre ei.

M-au trecut din mână în mână. De două ori, până am ajuns la pământ. Erau încântaţi. Jubilau. M-au prins. Afară, în stradă, mulţi. I-am văzut şi pe ceilalţi. Pe Dragoş, Sandu, Mihai ‒ el era cu mult înainte, fiind capturat primul ‒ pe Rodean. Nu m-au lovit. M-au busculat. Când am sosit în stradă, unde erau parcate camioanele minerilor, m-au tras ba într-o parte, ba în alta. Senatorul Dan Iosif a insistat: «Trebuie să-l duc la Guvern». Minerii erau decişi să mă ducă cu ei, la Târgu Jiu. Să mă judece acolo. Sau să mă căsăpească pe drum“.

«Eu am instrucţiunile mele. Lasă-mă! Trebuie să-l duc la Guvern». Au căzut de acord, în învălmăşeală. Doi mineri s-au suit cu noi trei, în aceeaşi maşină, unul în poalele celuilalt, la dreapta mea. Au vorbit tot timpul. Erau băuţi. Nu mai descriu celelalte amănunte. Cazimir Ionescu, unsuros şi fals, ca de obicei. «Noi regretăm cele întâmplate. Dar pe mineri nu-i poţi opri. Ei au venit spontan la Bucureşti». 
 
În timp ce erau la Guvern, după un timp, lui Ion Raţiu i s-a spus că Michael Atkinson, ambasadorul Marii Britanii, a cerut să vorbească cu el la telefon. După ce i s-a permis să ia legătura cu el, diplomatul i-a spus că despre situaţia sa a fost înştiinţat şi Sergiu Celac, care atunci era ambasadorul României la Londra.

Nu se ştie cum s-au derulat tratativele. Cert este faptul că după trei-patru ore, Ion Raţiu a fost eliberat. ”Am fost duşi acasă, Dragoş şi cu mine, pe la 1.00 dimineaţa. Am stat mult de vorbă pe Strada Primăverii. Noi venisem în două maşini de la Guvern, din Piaţa Victoriei. Pe Primăverii am găsit o altă maşină de Poliţie care patrula cartierul. Toţi cu talkie-walkie. Minerii puteau să se întoarcă oricând. Erau peste tot. Nimeni nu-i mai putea controla“, încheie el.  

Vorbesc apoi la telefon cu Petre Roman. Tipografia nu a fost distrusă îi spun. «Am trimis pază pentru casă. Doar suntem vecini», mi-a zis primul ministru. Mă întorc atunci, acum, şi ne vedem, mâine, în Parlament, a fost reacţia mea.

SHARE