Experienţa unui poliţist român, soldat ONU în inima Africii: Sigur e vrăjitor! Noaptea se transformă în ceva, trece printre gratii şi fuge

23 Feb 2019

Republica Centrafricană era, cândva, o bogată colonie franceză... Astăzi, una dintre cele mai sărace ţări din Africa, măcinată de de conflicte armate ce durează de zeci de ani și care ţin populaţia sub teroare. Organizaţia Naţiunilor Unite încearcă să susțină demersul prin care această țară dorește să depăşească ”blestemul“ războiului, furnizând specialiști bine instruiți care să să facă posibilă tranziția de la actualul infern la o viaţă normală.

  • Experienţa unui poliţist român, soldat ONU în inima Africii: Sigur e vrăjitor! Noaptea se transformă în ceva, trece printre gratii şi fuge

Timp de un an, Cristian Filip a trăit o experiență unică în Republica Centrafricană, unde a desfăşurat misiuni de protecţie civilă, de sprijinire în reimpunerea autorităţilor locale, acţiuni de protecţie a drepturilor omului, de consiliere a organelor locale în munca operativă – anchete judiciare, cercetări la faţa locului, evidenţă operativă etc. Povestea sa, relatată într-un reportaj al cotidianului Adevărul.

Cristian Filip are 38 de ani, este absolvent al Academiei de Poliţie ”Al.I. Cuza“ din Bucureşti, promoţia 2003, iar din 2007 a urmat mai multe cursuri de perfecţionare internaţionale, intrând în procedura de selecţie pentru o misiune a ONU în 2015, alături de alţi aproape 250 de candidaţi.

A ajuns ca poliţist ONU în Republica Centrafricană, în 2017, deşi iniţial se pregătise pentru Haiti, pășind, dintr-o dată, în altă lume, care semăna destul de puţin cu ce aflase până în acel moment studiind despre ţara pe care Organizaţia Naţiunilor Unite o sprijină să depăşească războiul şi să-şi construiască structurile statului.

Servicii medicale minime, spitale fără un ecograf, operaţii de cezariană făcute cu muşte bâzâind alături, epidemii de malarie, posibilitatea de a merge la şcoală doar dacă îţi permiţi financiar, procuror şi judecător la care să cauţi dreptatea doar până când şi aceştia îşi iau lumea-n cap din cauza pericolului armat, luare de ostatici, după care pare că se instalează o aparentă normalitate, până într-o zi când lumea se răstoarnă din nou cu susul în jos, războiul din nou triumfă, autorităţile sunt copleşite de situaţie. După care  procesul de a repune lucrurile în ordine se reia.

Deşi a căutat informaţii despre Republica Centrafricană, realitatea tot l-a luat prin surprindere.

”Ceea ce am găsit noi acolo au fost urme ale unor investiţii anterioare, urme. În capitală încă s-a menţinut ceva din civilizaţie, dar în momentul în care am ajuns în provinciile în care am fost dislocat, nu am văzut asfalt, nu exista asfalt de bitum. Electricitate nu exista sub nicio formă, existau doar stâlpii, tăiaţi de la jumătate în urma războiului, canalizare nu se pune problema să existe, reţea de apă – sub nicio formă, foarte puţine case, construcţii din cărămidă, restul, din paie şi bambus. Nici măcar maşini nu prea erau în zonă, dar erau motociclete. Impresia a fost: «Wow, unde-am ajuns?!», dar după o săptămână, te obişnuieşti, devine rutină, ţi se pare normal tot ce vezi acolo“, a povestit ofiţerul Cristian Filip.

”Ţara are undeva la patru milioane de locuitori şi e cât Franţa de mare. În primăvara anului 2017, oraşul Bambari, al doilea ca mărime din țară, a fost declarat liber de grupuri armate, oficial nu mai exista niciun element de grup armat, iar acesta era motivul pentru care foarte mulţi localnici din satele vecine, de la 40-60 de kilometri de lângă, se refugiau aici, pentru că în satele lor erau dese incursiuni armate.

Şi deplasaţii, căci aşa se numeau, veneau aici: trăiau, munceau, făceau ce puteau. Noi îi numeam pe unii dintre ei şefi de tabără, iar şefii veneau în şedinţele cu autorităţile şi prezentau care sunt noutăţile: că au nevoie de alimente, au nevoie de apă, trebuie să vină cineva să facă un foraj...

Treaba noastră era să facem activităţi de civilizare în camp-urile de deplasaţi, iar tot ce-şi doreau ei era să plece înapoi de unde au venit, îşi doreau ca zona aceasta de siguranţă să fie extinsă şi în localităţile lor, pentru că acolo aveau case, aveau părinţi...“, a mai povestit ofiţerul.

Oamenii fugiţi din calea prăpădului descriau o lume de neimaginat.

”Erau incursiuni ale grupurilor armate, veneau şi noaptea, şi dimineaţa, omorau la întâmplare, violau la întâmplare, furau tot ce găseau. Pentru a se proteja, unii localnici fugeau în oraşele pe care le considerau ei sigure. Dar oraşul respectiv se pare că nu a fost chiar sigur, pentru că în luna mai şi la începutul lunii iunie a fost atacat, am avut o criză securitară, au mai fost zone răzleţe în care încă se mai manifestau violenţele astea în oraş“, a povestit ofiţerul.

În cele 12 luni petrecute în Republica Centrafricană, ofiţerul Cristian Filip a fost martorul multor întâmplări greu de imaginat și cu atât mai mult de explicat. A avut chiar colegi răpiţi pentru ca diverşi membri ai grupărilor armate să fie, la rândul lor, eliberaţi, i-a sprijinit pe jandarmii şi poliţiştii locali să investigheze crime, violuri, acuzaţii de vrăjitorie.

Deşi zona în care-şi desfăşura activitatea era considerată perimetru sigur, atacurile erau destul de dese, pentru că ”fiind foarte săraci, considerau ei că singurul mod de a-şi trăi viaţa este să-i jefuiască pe alţii, care, de fapt, erau la rândul lor la fel de săraci. Şi aveau tâlhării, aveau violuri, aveau omoruri, aveau toată gama de infracţiuni.

În momentul în care îi prindeau, jandarmii locali începeau ancheta, noi îi supravegheam, o finalizau, ajungeau cu ancheta la procuror, apoi în faţa judecătorului şi începeau să execute pedeapsa, pentru că acolo exista şi o puşcărie... Dar din luna mai, n-am mai avut nici procuror, n-am mai avut nici judecător, n-am mai avut nici puşcărie. De la acel conflict armat din lunile mai-iunie, pentru executarea pedepselor, vinovaţii trebuia să fie transferaţi în capitală“, a explicat poliţistul ONU.

Fiecare zi era o provocare şi în fiecare noapte lucrurile puteau să ia o nouă întorsătură. ”Aveam, într-adevăr, nişte numere de contact şi ne sunau când se-ntâmpla ceva. După ora 6 seara, n-aveam voie să mai ieşim din bază, ieşeau doar militarii, pentru că la 5:30 era deja întuneric.

Soarele răsare la 5:30, ziua are 12 ore, noaptea – la fel, fiindcă suntem lângă Ecuator. Aşadar, cum să ieşi într-o maşină care nu este blindată, să faci muncă de poliţie într-un oraş care nu are lumină?! Nu vezi nimic, absolut nimic! Tot ce puteam să facem era să stăm lângă telefoane şi atunci când ne informau ei – "jefuiesc cartierul cutare“ – aveam nişte structuri militare, patrule de securitate, îi sunam şi-i direcţionam acolo“, a explicat Cristian Filip.

Să schimbi dintr-odată optica unor oameni care cred cu tărie în vrăjitorie şi în vrăjitori este o încercare aproape fără sorţi de izbândă. Vrăjitoria este încă infracţiune în codul penal din Republica Centrafricană, puşcăria pentru o astfel de faptă reprezentând salvarea de la o moarte sigură horărâtă, altfel, de membrii comunităţii.

”Îmi spuneau că dacă există Dumnezeu şi diavol, atunci există şi vrăjitorie. Nu puteam să am o discuţie raţională cu ei. Aveam un coleg care spunea că el nu mănâncă raţă, pentru că raţa se transformă în şarpe noaptea, pleacă din curte şi revine dimineaţa, când se transformă din nou în raţă, aşa ştia de la bunica sa. Unii dintre ei, din punctul meu de vedere, cred că susţineau în faţa autorităţilor că sunt vrăjitori pentru a scăpa de pedeapsa locală.

Adică se mergea până acolo încât dacă, de exemplu, pe mine, ca localnic, mă durea stomacul, dacă făceam un ulcer – şi asta se întâmpla frecvent acolo – se duceau şi spuneau că i-a vrăjit vecinul. Iar de foarte multe ori nici nu-şi mai puneau întrebarea dacă e reală fapta sau nu, aplicau pedeapsa locală.

Fie îl băteau pe ”vrăjitor“ în ultimul hal, fie îi dădeau foc la casă. Iar presupuşii vrăjitori de multe ori îşi găseau refugiul la jandarmi, pentru că ştiau că aici n-or să mai fie bătuţi, schingiuiţi, chiar omorâţi, şi recunoşteau o astfel de faptă. Preferau să stea în puşcărie, astfel scăpau de pedeapsa tradiţională“, a descris ofiţerul modul în care poliţiştii şi jandarmii din noile structuri încercau să câştige încrederea populaţiei.

Faptul că aceste credinţe erau atât de bine întipărite în mentalul tuturor avea să constate Cristian Filip cu ocazia încarcerării unui astfel de ”vrăjitor“.

Deşi în închisoare erau celule goale, oamenii legii l-au azvârlit într-o celulă plină-ochi, cu o explicaţie halucinantă: ”L-au arestat pe un comandant zonal şi ne-am dus să-l introducă în celulă pe timpul anchetei. În faţa noastră l-au băgat într-o anumită celulă, care era goală, şi a doua zi ne-au spus că l-au schimbat de acolo. Şi când am întrebat de ce l-au mutat, ne-au spus: «Pentru că ăsta sigur e vrăjitor! Noaptea se transformă în ceva şi trece printre gratii şi fuge». Şi au preferat să-l bage într-o celulă unde erau încă 20 şi ceva de prizonieri, ca sardinele, susţinând că dacă se transformă în ceva, ceilalţi văd şi o să-i anunţe. Gândiţi-vă că era şeful jandarmilor şi nu puteam să-l conving de altceva“, a relatat ofiţerul Cristian Filip.

SHARE