Alina Mungiu Pippidi: Nu daţi vina pe comunişti. E fals. Cercetaţi de ce tabăra anticomunistă a ratat să construiască, măcar în sânul ei, meritocraţia

11 Ian 2019 | scris de Camelia Dobrescu

Printre hârtoape și meandre ale concretului, România post-decembristă se poate lăuda că a atins una din bornele istorice pe care și le-a dorit. Fie ca și un act de complezență, butoanele de comandă fiind la alții, România este, pentru cinci luni și ceva, la cârma Uniunii Europene.

  • Alina Mungiu Pippidi: Nu daţi vina pe comunişti. E fals. Cercetaţi de ce tabăra anticomunistă a ratat să construiască, măcar în sânul ei, meritocraţia

Alina Mungiu-Pippidi face, pe platforma România curată, o analiză extrem de pertinentă a stării în care este surprinsă societatea românească de acest moment, concluzionând că suntem departe de ceea ce ne-am dorit și că vina aparține fără îndoială tuturor.

”Iată că a venit şi ziua când am ajuns şi la preşedinţia Uniunii Europene, în ţara noastră nedecomunizată, şi o transmisie în direct onestă a TVR ne-a arătat lumii aşa cum suntem.

”Europenizare fără decomunizare” era titlul unui articol academic al meu de prin anul 2006, publicat într-un volum dedicat integrării noastre în UE şi pe care am avut surpriza plăcută să îl găsesc aici, publicat de universitatea Stanford, unde l-am şi prezentat în semestrul meu de rezidenţă la ei.

Articolul explica, cu obiectivitate ştiinţifică (sentimentele mele le-am îngropat), motivul principal al integrării României în Europa: convertirea elitei postcomuniste – care în 1990, 1992 şi 1998 încă mai chema minerii peste noi, opozanţii ei, să ne bată – la integrarea europeană, just percepută ca o afacere mai bună decât un viitor de tip bielorus, în stepa marginală. Un viitor mai bun nu doar pentru România, ci şi pentru ei.

Nu mi-a trebuit mare imaginaţie pentru sintagma asta, pentru că nu am făcut decât să o copiez din cea pe care o promovasem deceniul precedent: ”democratizare fără decomunizare” (adică fără lustraţie), sintagmă care explica fesenismul, o tranziţie controlată de la dictatură la democraţie, fără a pierde puterea din mâna tehnocraţiei comuniste: Iliescu, Isărescu etc. Şi pe acesta îl puteţi citi, aici

Iată că a venit şi ziua când am ajuns şi la preşedinţia Uniunii Europene, în ţara noastră nedecomunizată, şi o transmisie în direct onestă a TVR ne-a arătat lumii aşa cum suntem:

- O clasă unică de tehnocraţi, cu trecut în regimul comunist şi instituţiile sale tehnocratice (nu partidul…), convertiţi în europeni şi solidari (au servit în aceleaşi guverne, chit că azi fiecare e pe la misiunea lui, chiar în tabere diferite: Lazăr Comănescu, Teodor Meleşcanu, Leonard Orban, vă las să o completaţi singuri…).

- Câţiva politicieni care ar fi putut avea profil european (printre puţinii având cultura de rigoare) şi care l-au butonat pe Frans Timmermans un sfert de ceas înainte de începere, doi foşti miniştri de externe şi condamnaţi pentru corupţie, Adrian Severin şi Adrian Năstase (nu m-aş mira ca organizatorii să audă părerea lui despre asta de mîine încolo).

- O fetiţă drăguţă, dar greşit selecţionată, care nu avea voce şi ne-a făcut pe toţi să suferim cu prima strofă cântată fals a imnului naţional, până a prins-o din urmă corul şi a făcut să ne vină inima la loc. Rămânem pe vecie incapabili să alegem pe cineva cu voce, când e vorba de cântat, ca şi pe cineva capabil să facă un clip video natural despre România (de parcă nu am avea cinematografie, şi încă una laureată), sau un prezentator cu prestanţă, naturaleţe şi engleză corectă, capabil să deschidă o adunare ca aceasta, fără să sune ca la Cântarea României pentru străini (un nou românism pe planetă – „normative act”).

- Un guvern inegal, nici pe departe atât de prost cum pretind duşmanii lui, dar nici vreun triumf al meritocraţiei, din care singura personalitate reală e cea din umbră, care a făcut tuturor favoarea să nu fie de faţă.

- Un preşedinte stingher, incapabil de vreo vorbă însufleţitoare, deşi mai bine că nu a zis iarăşi chiar el că nu ne trebuie şi că nu suntem în stare, cu inflexiuni mai proaste în română decât ale lui Donald Tusk care citea fonetic, şi care ne aminteşte mai ales de ocaziile pe care le-a pierdut.

- Un grup minuscul de protestatari, care au crezut de cuviinţă să aducă mahalaua românească în faţa preşedintelui Tajani (membru în partidul lui Berlusconi, care a tăiat legislaţia anticorupţie şi a pus sub examen disciplinar pe toţi procurorii care l-au anchetat), a comisarului Oettinger (care are uşa deschisă la orice lobbyist german şi amici în topul oamenilor de afaceri care vor să încalce sancţiunile din Crimeea) şi a lui Jean-Claude Juncker, cândva prim-ministru al ţării favorurilor fiscale, în care avertizorii de integritate sunt condamnaţi la închisoare.

- Ce mai, triumful meritului de la vlădică la opincă, de la Securitate la societatea civilă. Noroc cu străinii că au citat pe Gafencu, Cioran, Eliade, Eugen Ionescu şi pe Nichita Stănescu, aceşti autori necunoscuţi liderilor noştri, care se feresc să citeze pe oricine, că, vorba lui Brejnev, cine o să creadă că eu, Leonea Brejnev, l-am citit pe Marx.

- Cu toate astea, cum spun de luni de zile, acesta e momentul solidarităţii naţionale, de a fost vreunul, şi aş vrea să urez succes guvernului, pe care cade greul, preşedintelui Klaus Iohannis, echipei dnei ambasador Odobescu de la Bruxelles şi tuturor celor implicaţi. Hai că puteţi. Sunt sigură că puteţi. Cinci luni trec repede, că avem un mandat scurt. Succes deplin vă urez!

Desigur, solidaritatea mea, una mai departe de realism, şi prietenia mea profundă se îndreaptă către toţi absolvenţii de Harvard, Oxford, Stanford, conservator şi orice universitate pe bune, ca şi către ceilalţi români de merit, indiferent că sunt în sport sau agricultură.

Nu fiţi trişti de ziua asta că suta de ani de la centenar a fost practic pierdută pentru construcţia meritocraţiei şi nu suntem de fapt mai capabili decât am fost vreodată să selecţionăm din România ce e mai bun.

Şi nu daţi vina pe comunişti şi lipsa noastră de decomunizare (lustraţie) pentru ce s-a întâmplat. E fals. Cercetaţi mai degrabă de ce tabăra anticomunistă a ratat să construiască, măcar în sânul ei, meritocraţia şi cum de savanţii cei mai citaţi din Academie sunt tot cei pe care dna Ceauşescu se vedea nevoită să îi promoveze în deceniul opt, că erau cei mai buni.

Când o să rezolvăm problema asta, meritocraţia în restul societăţii va veni de la sine, fără legi discriminative ca lustraţia – să sperăm că în următoarea sută de ani”, a scris Alina Mungiu Pippidi, pe România curată.

 

SHARE